Să fii iubit este o bucurie omenească, să iubeşti este un dar divin. Să iubeşti şi să fii iubit este Raiul. Să nu iubeşti şi să nu fii iubit este Iadul. Dragostea este fundamentul şi principiul-motor al credinţei creştine. Căci – nu-i aşa? – dacă dragoste nu e, nimic nu e. Şi cum ştim, credinţa creştină nu e filosofie, nu e o invenţie intelectuală, ci îşi găseşte temeiurile în realitatea transcendentă.
Din dragostea Sa, Dumnezeu l-a creat pe om, iar după cădere, tot din iubire nemărginită, i-a dat omului “Poartă” de salvare pe Fiul Său. În schimb, ne cere doar dragoste: faţă de El şi de semenii noştri. Însă, lumea se află într-o criză majoră, care îi poate provoca sfârşitul.
Marii noştri duhovnici au pus demult diagnosticul acestei lumi: suferă de lipsa dragostei. Omul fuge de dragoste cu program, cu metodă. Deşi deplânge absenţa dragostei, caută să se ţină departe de chipurile iubirii: agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea), sorgé (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi eros (iubirea sexuală). Da, până şi de eros fuge omul postmodern, căutându-şi nu împlinirea rostului ci satisfacerea poftelor, care se cheamă curvie.
Omul şi-a inventat şi o tehnologie care să-l ajute să se înstrăineze. Sub pretextul că suntem mereu “prinşi” – în şedinţe, la lucru, de urgenţe cotidiene, în trafic –, în locul întâlnirii faţă către faţă, al împărtăşirii emoţiilor în mod nemijlocit, al mărturisirii ochi în ochi, preferăm tehnologia care intermediază, discuţiile rapide şi pragmatice prin telefon, comunicarea lipsită de orice căldură pe e-mail (incomparabilă cu scrisoarea de altădată, intimă şi plină de afecţiune), “taifasul” pe messenger. În Apus, deja se vorbeşte despre introducerea “spovedaniei” telefonice, iar la noi am auzit despre concedieri şi divorţuri prin sms.
Prietenia şi dragostea sunt mai profunde şi rezistă mai mult dacă le hrăneşti în mod direct, prin dialog şi gesturi. Nici o floare nu trăieşte dacă nu o uzi şi nu-i vorbeşti, darămite sentimentul dintre doi oameni.
Nici pe Dumnezeu nu-L iubeşti cu adevărat, dacă o faci “în principiu”, în abstract, de la distanţă, dacă nu mergi să-L întâlneşti duminica la Liturghie, dacă nu comunici cu El prin rugăciune, dacă nu te umpli de El prin Euharistie.
Am devenit dependenţi de maşinării care ne ajută să ne ascundem gândurile şi sentimentele, să rămânem în stare de pândă – şi nu de veghe (1) –, să mimăm o maximă mobilitate şi să ne înşelăm că suntem liberi.
Nu ignor binefacerile tehnologiei, dar nu pot să nu observ că atunci când te subordonezi acesteia, iluzionându-te că o stăpâneşti, te împuţinezi ca om şi frizezi mizantropia – sub o mască afabilă. Şi cred că ne lăsăm seduşi de tehnologie tocmai pentru că ne-am pierdut dragostea, sau pentru că îi facem tot mai greu loc în viaţa noastră. Iar dragostea este cheia îndumnezeirii noastre, pentru că, după cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Dumnezeu este iubire (2).
Dacă în lume n-ar fi atât de puţină dragoste, Răul n-ar avea atâta spor. Crimele, avorturile, agresiunile de tot soiul, uneltirile, vrăjmăşiile, pizma, bârfa ar fi topite de puterea dragostei (3). Mai mult, dragostea aduce dragoste. Fără dragoste, cum să aşteptăm bunătate şi cum să consimţim la jertfă? Fără dragoste suntem nişte bieţi schilozi, suferind de frică; ne temem unii de alţii, ne furişăm prin viaţă, fără curajul de a o trăi pe deplin, ne ascundem sentimentele, ni le inhibăm pentru a nu suferi, căci ni se poate răspunde cu zeflemea, cu cinism sau cu răutate.
Priviţi în jurul vostru şi veţi vedea oameni înspăimântaţi! Politeţea, surâsul fals, “toleranţa” nu ţin loc de iubire şi nici nu pot camufla cu adevărat spaima. Ceea ce uneori îndrăznim să numim iubire este fie un surogat, fie o părere.
Desigur, nu toţi suntem aşa, însă asta este nota dominantă. Şi sunt semne că va fi mai rău.
Ştiu că tabloul e dezolant şi deznădejdea vă adulmecă, dar întotdeauna există o soluţie. Pentru cei maturi, Biserica. Pentru copii, în principal tot Biserica. În Biserică vă veţi regăsi dragostea pierdută. Acolo veţi (re)descoperi iubirea. Şcoala, poate şi trebuie să fie şi ea o călăuză pe calea iubirii, deşi, dacă ne raportăm la starea deplorabilă a sistemului nostru de învăţământ, şansele par reduse spre zero.
Invataturi de la Scitul Darvari
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu